Om, cultură şi literatură: ecouri dintr-un Ev (Mass)-Mediu basarabean

Mă gândeam zilele acestea la faptul că o cultură e determinată de civilizaţia sa. Iar cel care o produce pe cea din urmă este Omul. Astfel exerciţiul cultural este un umanism perpetuat la infinit. Orice ar face şi ar produce umanul, el rămâne a fi Om: de ştiinţă, de afaceri, de cultură, de litere, etc.

Astăzi când bruiajul informaţional este la el acasă, a gândi despre literatură e, de cele mai multe ori, echivalent cu ieşirea dintr-o matrice generală. Or, literatura rămâne a fi elitistă. Nu poate fi afectată de consumerism şi strategiile lui de marketing. Literatura din afara elitarului acolo şi rămâne.

Dacă e să vorbim despre literatura dintre Nistru şi Prut, o putem declara elitară cu tot anonimatul ei în universal. Literatura basarabeană e o Necunoscută (în mare parte), dar în contextul cultural al acestui spaţiu geografic e poate mai elitară decât multe alte literaturi ale lumii. Se explică acest lucru prin faptul că de două secole, scriitorii acestui spaţiu sunt un fel de „cumularzi” culturali – autorul basarabean e şi filosoful, antropologul, sociologul şi politologul lumii ce îl conţine (din lipsa unor nume reprezentative în aceste domenii, excepţie făcând în ultimul timp politologia). Or, literatura astupă aceste breşe ale sistemului socio-cultural.

Dacă ar fi să trecem în revistă nume care constituie această literatură, ne-am ciocni de nefuncţionalitatea criteriilor alese. Nu credem în critică obiectivă, etimologic nu credem, căci ne trimite la ideea unei lumi de obiecte. Aşa cum mizăm pe Omul-subiect, nu admitem nimic mai eficient decât raportările subiective la realităţile umane. Astfel nu ne rămâne decât apropierea impresionistă a subiectului de alt subiect!

- Ce credeţi despre literatura basarabeană de azi?

Aceasta era întrebarea pe care mi-o adresa un grup de tineri activi. E foarte greu să vii cu judecăţi de valoare despre o literatură care e într-o permanentă devenire, care se scrie la zi prin reacţiile ei artistice şi chimico-sociale. De aceea, voi propune mai jos câteva nume reprezentative din punctul meu de vedere (despre unii am şi scris):

Poezia basarabeană: Emilian Galaicu-Păun, Andrei Ţurcanu, Eugen Cioclea, Maria Şleahtiţchi, Vasile Gârneţ, Irina Nechit, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu, Teo Chiriac, Liliana Armaşu, Nicolae Popa, Radmila Popovici-Paraschiv, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Aurelia Borzin, Hose Pablo, Ronin Terrente şi Ion Buzu. 

Proza basarabeană: Vladimir Beşleagă, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocanu, Constantin Cheianu, Ştefan Baştovoi, Vasile Ernu, Alexandru Vaculovschi, Nicolae Popa, Oleg Carp şi Nicolae Dabija.

Dramaturgia basarabeană: Dumitru Crudu, Constantin Cheianu, Mircea V. Ciobanu şi Nicolae Esinencu.

E vorba de scriitori în viaţă care scriu azi. I-am numit nu pentru că „îmi plac” (deşi, unii din ei, chiar îmi satisfac un hedonism literar propriu), am evitat prisma esteticului, nu acesta a fost criteriul de selecţie, nici măcar criteriul de generaţie nu a fost respectat, ci pentru că sunt activi şi ceea ce scriu constituie o matrice culturală. Omisiunea unor nume se poate datora şi ignoranţei, nu este o listă finită şi exhaustivă. Mâine ar putea fi alta!

Un P.S.: Aureliu Busuioc, romancierul trecut la cei drepţi... Voi face o excepţie din acea categorisire a viilor şi îl voi anunţa drept un mare nume al acestei literaturi! Mai ales că romanele din ultimii ani, semnate de el, încă sunt în circuitul cel mai activ al librăriilor, bibliotecilor şi forurilor culturale. Şi credem că vor fi actuale şi peste un veac (de singurătate literară basarabeană)!
 Maria Pilchin (Lector la catedra de Literatură universală a Universitații de Stat din Moldova)

Read More

Inovație: Au apărut primele telefoane cu ecran flexibil

            La exopoziția CES 2013, Samsung Electronics Co, lider mondial în soluții de semiconductoare avansate, și-a demonstrat noul display flexibil YOUM pentru telefoane şi tablete, bazat pe tehnologia OLED. Diferenţa dintre un ecran OLED obişnuit şi unul flexibil este că cel din urmă foloseşte un film în locul sticlei. Astfel, display-ul e mai subţire, mai uşor şi aproape de nespart. 

         
  Sticla a fost înlocuită cu plastic, aşa că telefonul scăpat pe jos nu se mai sparge. Carcasa smartphone-ului nu este flexibilă dar, graţie ecranului de plastic, marginea este curbată şi poate fi utilizată pentru citirea mesajelor text chiar şi atunci când telefonul este inactiv (vezi video de mai jos). Modelele cu această tehnologie vor apărea din 2013 pe piaţă, dar costuri vor fi destul de ridicate. (rosbalt.ru)

Traducere din rusă realizată de Veronica Gău 

Read More

Alex Balan: Chinurile unui boboc

       Au trecut săptămîni, zile, ore infernale, ce păreau secole, dar am început să înțeleg că fac parte din grupa PS11Z. Wow!!!!    

       În prima zi de universitate, nu știu ce s-a întîmplat, dar trăiam o stare de anxietate totală, pe care nu o puteam înțelege. Totul părea o iluzie, care continua să-mi tulbure procesele cognitive, atunci le numeam stări. Îmi parea totul foarte ciudat, ştiam că vor fi fețe noi, colegi noi, profesori noi, condiţii noi, ceea ce nu știam era cum voi reacționa eu la toate aceste provocări.

       Cînd am păşit pe prima treapta a blocului șase, îmi părea că am nimerit într-un război și acolo îmi va fi sfîrşitul. Inima bătea ca un tren accelerat, îmi simțeam atrofiate simțirile, sufletul parcă nu mă mai asculta. Încăperea îmi părea un labirint, un element care provoacă convulsii psihologice. Păşind în sala de festivitati, am descoperit acolo o mulţime de oameni, erau în aceeași situaţie ca și mine. Totul era frumos în jurul meu, dar în interior trona urîtul și răceala. Nu ştiam ce să fac, ce comportament să afișez, o dilemă care trebuia rezolvată imediat. Însa am trecut şi peste asta.

    Au trecut săptămîni, zile, ore infernale ce păreau secole, dar am început să înțeleg că fac parte din grupa PS11Z. Wau!!!! Este ceva deosebit am început să trăiesc, am uitat toată anxietatea din toamnă, am început să simt pe pielea mea cum este să fii student. Membrii grupei din care fac parte au dat dovadă de calităţi și aptitudini deosebite, altfel nici nu se putea, mai ales că comunitatea de fete din grupă o depășea net pe cea de baieți. Însă ce contează numărul?

      Acum este bine, s-a format un înveliș psihologic al grupei, care sper să se mențină pînă la final tot așa de rigid.

Read More

Carte: Singurătatea de miercuri

               …Şi pentru că astăzi e miercuri, ar fi păcat să nu vă mărturisesc cît de multe înseamnă pentru mine această zi a săptămînii, mai cu seamă, de cînd am descoperit o carte atît de frumos şi inedit intitulată: „Singurătatea de miercuri” de Liliana Armaşu!

     Paradoxal sau nu, dar „întîlnirea” mea cu universul acestei cărţi s-a petrecut într-o zi de miercure, deasemenea! Rămăsesem atunci acasă din motive de sănătate şi, nu pentru că aş fi trăit sentinţa unei singurătăţi care risca să mă cuprindă, sau pentru că aş fi avut difcultăţi de comunicare cu cei din jur, nu! era mai degrabă acuta nevoie de a mă reorganiza, cum spune însăşi autoarea: „Slavă Domnului, am prieteni şi oameni dragi prin preajmă, alături de care mă simt integrată perfect în familie, la serviciu, în mediul literar etc. Dar, oricât de bine ne-am simţi împreună, există ceva esenţial care ne desparte pe toţi, un fel de gard invizibil de după care ne ivim din când în când ca să mai vorbim unii cu alţii.”...da, trăiam, cu siguranţă, necesitatea de a mă ascunde după acel „gard”, care s-a adeverit a fi cartea cu pricina!

     De la bun început m-au impresionat, ba chiar m-au copleşit definitiv şi irevocabil primele fraze din postfaţa „Jurnal de singurătate” semnată de criticul literar şi colegul poetei, Eugen Lungu, care spune: „Optimiştii şi încîntaţii ar trebui să evite această carte devastatoare. Sau, dimpotrivă, s-o citească, filă cu filă, dimineaţa şi seara ca să ştie ce au de pierdut.”. Oare mai poate cineva rezista în faţa unei astfel de tentaţii? Eu una, n-am putut! Şi i-am pătruns cu voluptate fiece filă, fiece slovă, ca, pînă la urmă, să mă penetrez în totalmente de „ideea singurătăţii” şi să reuşesc să iau din ea toată seva existenţială atît de imperios neceseară pentru a supravieţui!

     Cartea este structurată în patru capitole: Înainte de toate, zîmbetul...; Şapte singurătăţi; M-aş preface în propria ta singurătate şi Verde de noiembrie, fiecare dintre acestea cuprinzînd opere cu un profund substrat artistic, cu multiple conotaţii şi simboluri evocate care te readuc la condiţia de „om”, te proiectează în lumina unei „singurătăţi” pe care o îndrăgeşti imediat!

     Aş vrea în continuare să reproduc unele fragmente care m-au marcat în mod deosebit. Mulţumesc atît de mult autoarei, Doamnei Liliana Armaşu, pentru revelaţia trăită, pentru adevărurile enunţate, pentru sinceritatea cu care s-a apropiat de acest subiect atît de fragil şi atît de drag sufletului!

„Iartă-mă, prietene, sunt atît de singură,

încât sunt neviotă să-ţi trădez existenţa,”

                                                                           (Dezvăluire)

„Mi-am închis anii

într-o idee fixă:

înainte de toate, zâmbetul...,

ca oricine ar merge alături

să zică ce minte luminată!”

                                                  (Sub pleoape)

„Averea ta e o grămadă de mărunţişuri risipite –

alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,

iar tu crezi că ai întîlnit omul.

Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,

iar tu crezi că ai regăsit copilul.

Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet,

iar tu crezi că i-ai văzut

sufletul”

                  (Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet...)

„Timpul se câştigă prin poezie!”

                                                               (Hai să vorbim...)

„E o minune că există acest spaţiu

unde pot să mă întâlnesc cu voi,

oameni îmbrăcaţi atît de frumos în

suflete.”

                   (Spaţiu mistic)

     Las pe seama voastră, dragii mei TineriTrăsniţi, să descoperiţi celelalte poezii!

     Vă asigur: singurătatea merită să fie savurată şi trăită plenar, în orice zi a săptămînii! Găseşte timp să fii singur, trăieşte şi citeşte!

                                                                                             Cătălina Slivca

Read More

Sergiu Petrov: Sunt o persoană puțin neînțeleasă!!!

“În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;

Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.”

Mulți spun că trăim într-o lume dezordonată, care de la o vreme parcă nu își mai găsește stabilitatea, mulți spun că tineri de azi visează dar nu depun efortul necesar ca visele să li se îndeplinească, puțini tineri citesc, puțin mai pleacă la teatru și foarte puțini sunt cei care știu cum va arăta viitorul lor, mai ales la  noi în țară.

Într-o lume cu valorile întoarse pe dos, într-o lume nebună și mereu grabită, din fericire, mai există niște ancore care stau ascunse în societatea noastră și țin locului valorile, le resurscitează și le fac nemuritoare. O astfel de ancoră am descoperit-o în satul Rădoaia, Sergiu se numește, și vă povestim despre el în materialul ce umează.

Sergiu s-a născut la 24 aprilie 1987, în satul Rădoaia, raionul Sîngerei. În prezent este Directorul Casei de Cultură din sat. A absolvit Colegiul Politehnic din Bălți în 2006 ca specialist în Deservirea aparatelor de uz casnic. Sergiu practică muzica, face dans, cioplește în lemn și confecționează diferite obiecte din metal: porți, scaune, urne, leagăne etc.

Cum a început să facă muzică?!

Sergiu Petrov: Nici nu doream să aud de muzică, însă, eram impus de diriginte, colegi și profesori, să particip la diferite concursuri din colegiu.

Odată  am mers la o nuntă, la care am rugat muzicanții să-mi permită să interpretez o piesă cadou pentru tineri, muzicanților le-a plăcut și mi-au propus să mai cînt ceva dacă doresc.  La sfîrșitul nunții  lăutarii mi-au propus să cînt cu ei la nunți, am fost de acord. Am lucrat cu ei 2 ani, am fost membru al formației ,,Amurg”, din satul Rădoaia. După absolvirea colegiului, am decis să-mi continui studiile la Universitatea Alecu Russo din Bălți.

Primul cîntec, care l-a interpretat pe scenă.

SP: Eram clasa a șasea și am cîntat piesa ,,VETER S MOREA DUL”, la un concurs școlar. Mă acompania la acordion profesorul de muzică. La un moment dat am uitat cuvintele, iar el mă încuraja și îmi spunea să spun măcar na-na-na!!!. Asta a fost prima și cea mai importantă ieșire pe scenă, pe care nu o voi uita niciodată.”

În anul 2011, a absolvit Facultatea de Muzică și Pedagogie Muzicală de la Bălți specialitatea Canto și Dirijare. Acum Sergiu cîntă la nunți, cumătrii, zile de naștere, în jurul Bălțiului. A avut ocazia să se întîlnescă și să cînte cu mai multe vedete din țară, una din ele este Ionel Istrati. 

,,Cu Ionel și acum ținem legătura, ne sunăm, vorbim, anul trecut, la invitația mea, Ionel a fost și la Rădoaia, unde a susținut un concert”, ne-a spus Segiu.

Cînți prin restaurante?

SP: Da, am deja două săptămîni de cînd m-am angajat într-un restaurant din Bălți, Grand-Premium, dar cam lasă de dorit, n-aș vrea să discriminez pe nimeni dar majoritatea persoanelor care vin și fac zile de naștere sau diferite banchete sunt ruși, și-i cam problematic...”

De ce?

SP: Fiindcă eu mă bazez mai mult pe nunți și cumătrii moldovenești.

Ești patriot?

SP: Foarte!

În viitor Sergiu vrea să-și aleagă o ramură din cele care le-a enumerat mai sus, să lucreze cu lemnul sau cu metalul, dar și în una și în alta trebuiesc bani pentru a putea începe.

Mulți tinerii de azi, termină Facultatea  și se gîndesc cît mai repede să plece peste hotare, tu cum ai rămas în țară și mai ales într-un sat?

 SP: Nici nu am de gînd să plec, pînă cînd e bine acasă, în caz de nevoi sau probleme majore m-aș duce, că la noi e foarte greu de trăit sau mai ales să faci ceva.

Ești activ în viața de zi cu zi, ai un grup de tineri cu care faci cercuri de dans?

 SP: Da, doi ani am făcut școală de dans, dansuri sportive, tot doi ani am predat și la Rădoaia, dansuri sportive și de gală. Pe cont propriu am făcut și dans popular. Am luat locul doi la raion cu Vals Lent, Vals Vienez și Dansuri de Gală.

Ce te împiedică să relizezi ceea ce-ți dorești?

SP: Mă împiedică banii cel mai mult, cum am mai spus, aș vrea să lucrez cu lemnul sau metalul, sunt pe același cîntar, merg în paralel.

Ai investetit vreodată bani, timp sau altceva în anumite lucruri, ca mai apoi să rămînă totul baltă? 

SP: Sigur că da, au fost momente cînd am investit bani, timp și pot spune chiar dragoste dar, la un moment dat s-a risipit totul și a rămas baltă, rar se întîmplă dar totuși se întîmplă. Un exemplu este chiar Casa de Cultură din Rădoaia. Aici am investit banii mei proprii, am cumpărat boxe noi, lasere, diferite lumini, aparate de facut fum, am amenajat sala cît mai bogat, am procurat chiar și o masă de biliard pentru consăteni dar n-am fost apreciat și asta mă face să fiu puțin supărat.”

Care sunt visele sau amintirile ce te tulbură mai mult?

SP: Amintiri și vise care să mă tulbure, parcă nu am, cel mai mult mă tulbură gîndul că viața trece, însă, noi nu putem face nimic, atunci rămîn numai cu ideea că am putut face dar nu am făcut, asta e cel mai grav.

De unde ai o imaginație atît de bogată, toată ziua nu stai locului?

SP:Ceea ce fac cred că se datorează faptului că am călătorit mult. Văd sculpturi frumoase mă strădui să le fac și eu, aud o piesă nouă care-mi place o cînt. De unde pot face aceste lucruri nu știu.

Ce aștepți de la persoanele dragi din viața ta?

SP: De la soție, ca și de la toți ceilalți ce mă înconjoară, cer multă răbdare pentru că sunt o persoană puțin neînțeleasă!

Interviu realizat de Constantin Pirogan.

Read More

Astăzi celebrăm iubirea!

Cătălina Slivca

 Există o măsură a vieţii pe care omul caută insistent să o însuşească! Dincolo de multitudinea de plăceri efemere şi frumuseţi gratuite pe care acesta le împărtăşeşte de-a lungul existenţei sale, fiinţa umană îşi transcede, totuşi, viaţa prin prisma a trei piloni fundamentali, care îi cimentează verticalitatea alimentîndu-i continuu axul vieţii. De la Epictet, un mare filosof antic, şi pînă la Constantin Noica, aceşti piloni rămîn neschimbaţi: iubirea, credinţa şi speranţa, toposuri prin care s-au înălţat literaturi şi s-au fundamentat valori perene!

     Întîmplător sau nu, dar în ierarhia „celor trei” sus-anunţate, un rol definitoriu îl are iubirea – cel mai cunoscut şi necunoscut subiect dintre toate, cel mai paradisiac şi mai demonic, cel mai etern şi, totodată, cel mai trecător! Cu siguranţă că nu cunoaşte umanitatea un sentiment mai lăudabil decît aceasta. N-a fost epocă în care dragostea să nu fi fost venerată, deoarece printr-însa omul se naşte a doua oară! Fluxul iubirii este însăşi esenţa unificatoare a vieţii. Sufletul cunoaşte apogeul atunci cînd iubeşte, dar şi mintea, şi trupul se perfecţionează prin intermediul suflului ei. Cristian Ţurcanu afirmă: „Lăsaţi iubirea să curgă în şi prin voi neobstrucţionată... că doar ceea ce-şi are rădăcinile în adevăr şi spirit mai poate să reziste în zilele noastre. Nimic nu însufleţeşte, nimic nu purifică, nimic nu însănătoşeşte şi nimic nu te împlineşte mai mult decît IUBIREA.”, întradevăr: iubirea ne înfăţisează calea spre perfecţiune!

     Iubirea este, cu adevărat, înălţătoare! Cu toate acestea, nimic nu este mai mult lăsat la voia întîmplării decît aceasta. Aproape nimeni nu face efortul de a înţelege şi de a rămîne constant în albia iubirii. Noi, oamenii, o lăudăm, o apreciem, dar o lăsăm să se descurce singură, or, aceasta, pe cît de cutremurătoare se lansează de la început, pe atît de determinativ ne cere, în scurt timp, să demonstrăm abilităţi de luptător pentru a ne putea asuma împlinirile ei! Dragostea trebuieşte incontinuu alimentată, întreţinută cu gînduri verzi, sentimente naturale şi proaspete, în caz contrar, „se petrece o dramă, pe care nu ştiu cum s-o evităm cu adevărat: e vorba de ecuaţia unei vieţi întregi şi de terenul pe care, în mod fatal, se aşează toate vieţile noastre” – comunică G. Liiceanu. Greşesc amarnic cei care cred că dragostea se hrăneşte din pasiune. Moarala pasionalităţii, precum susţine acelaşi Liiceanu: „cînd te apucă, aruncă în aer totul, inclusiv cadrele iubirii”. Pasiunea, cred eu, nu presupune decît un strop, dacă ar fi să atribui dragostei întîietatea unai mări: în cimentarea ei se cer atîtea alte valori distincte, nu zăbavă, aceasta este nominalizată de Emil Cioran drept: „căutarea de o viaţă”. Iubirea ar rima întradevăr cu arta care se deprinde la scara unei vieţi, uneori, chiar şi aceasta fiind puţină pentru a o concepe plenar! Totuşi, mecanismul este declanşat şi omul, involuntar, se lansează în această „căutare de o viaţă”, care devine, într-un final, scopul suprem al itinerarului teluric!

     Prin urmare, iubirea presupune o condiţie care trebuieşte asumată, or,  aceasta te consumă! „Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă” spune Gr. Vieru, transfigurînd în această frază un adevăr general-uman, a cărui autenticitate nu poate fi contestată. Oricît de puternică nu ar fi, iubirea este, totodată, extrem de delicată, iar datoria fiinţei este s-o protejeze, cel puţin la început, atunci cînd ea este cea mai firavă. Avem nevoie să cultivăm iubirea, s-o altoim pentru ca ea să crească mare şi să aibă, la rîndul ei, grijă de noi, căci „unde dragoste nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viaţă nu-i” (Gheorghe Gheorghiu).

   Astăzi celebrăm iubirea! Deci s-o sărbătorim cu voluptate! S-o trăim cu vitalitate! S-o venerăm, aducîndu-i cele mai frumoase elegii! Să avem grijă de cei care au semănăt-o în inimile noastre! Să iubim frumos, discret şi convingător!   

Cătălina Slivca

Read More

Rolul lecturii în viaţa tinerilor contemporani

   În societatea contemporană, bazată în preponderenţă pe realizările în domeniul ştiinţifico-tehnic, lectura rămâne, totuşi, o condiţie esenţială pentru a reuşi în viaţă! Abilitatea de-a învăţa, de-a munci, chiar cea de-a trăi depind, într-o măsură deosebită, de lecturile deţinute, or, precum menţionează G. Liiceanu: „Specia se rafinează prin lecturile pe care le absoarbe”. Moffett şi Wagner susţin că cultivarea în „spaţiul cărţii” este strîns legată de cultura genelară a insului. Competenţele acumulate în timpul cititului – cele mai importante fiind cele de a identifica ideea principală a textului şi de a o personaliza conform viziunii proprii asupra vieţii – sînt primordiale în viaţa de toate zilele. Practica lecturii îmbogăţeşte substanţial experienţa personală şi revigorează capacităţile de adaptare la cerinţele societăţii în care vieţuim.

     

     Prin urmare, lectura nu este doar un simplu obiectiv: ea presupune deopotrivă şi un instrument de educaţie şi dezvoltare personală, fie în cadrul şcolii sau a vieţii propriu-zise. Facultatea de-a citi constituie, în opinia mea, o condiţie fundamentală a reuşitei în multitudinea de materii pe care viaţa le însumează. Dincolo de citate şi teremeni ştiinţifici, care se învaţă din cărţi, rolul esenţial al lecturii rămîne faptul că acestea ne cimentează abilităţi de-a acţiona în multe alte situaţii pe care traiectul existenţial le presupune, cum ar fi: abilitatea de a vorbi, de a tăcea, de-a conversa, de-a rîde, de-a te ruga... - toate acestea capătă o altă conotaţie cînd vin de la o persoană citită.

      Ataşat de civilizaţia imaginilor virtuale, sau, mai recent, a laptopurilor şi ipadurilor, adolescentul contemporan pare să aparţină unei alte realităţi. Angajat într-o permanentă luptă contra timpul distrugător, el uită să trăiască, el se îndepărtează considerabil de frumuseţea boemică a lumii pînă în măsura în care este de-a dreptul dificil să-l sensibilizezi cu operele lui Eminescu, Vieru, Vlahuţă, Rebreanu, Teodoreanu, Eliade, Arghezi, Blaga, Stănescu şi mulţi alţii. S-ar părea că tînărul de astăzi, suspednat într-o lume virtuală, nu mai poate să se debaraseze de aceasta, să-şi urmeze propriile meandre ale spiritului. Persistă ceva dictatorial în vieţile lor: sunt privaţi de libertatea de altă dată, iar lectura, activitatea înălţătoare a secolelor trecute, dispare puţin cîte puţin.

     TineriTrăsnet şi-a propus să evalueze angajamentul tinerilor faţă de lectură prin intermediul răspunsurilor elevilor la întrebări referitoare la: timpul consacrat lecturii din plăcere şi, respectiv,  internetului; atitudinea faţă de operele marilor titani ai literaturii universale şi naţionale; frecvenţa cumpărării sau împrumutării cărţilor de la bilbiotecă; diversitatea şi conţinutul cărţilor lecturate; etc. Chestionarul nostru a vizat un eşantion de cca 300 adolescenţi, cu vîrsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, ei fiind rugaţi să aleagă opţiunea cere-i caracterizează cel mai bine.

     Analiza statistică realizată în urma acestui chestionar arată că tinerii îşi investesc timpul lor într-o multitidine de alte activităţi decît lectura. De exemplu, am estimat următoarele:

elevii care frecventează biblioteca: 79,8% - din obligaţie; 11,4% - regulat, pentru a împrumuta cărţi sau reviste; 8,8% - doar din cînd în cînd, pentru a lucra într-o atmosferă liniştită;

ultima carte citită a fost pentru: 56,3% - prea demult pentru a-şi putea aminti denumirea acesteia; 37,5% -  cu cîteva săptămîni în urmă; 6,2% - aseară, chiar înainte de a adormi;

după ce au citit o carte: 7,2% - o recitesc pentru a o înţelege complet; 36,9% - o discută în anutarajul prietenilor sau al profesorilor; 55,9% - o reîntorc la bibliotecă fără a mai reveni asupra ei;

o operă literară: 68,1% - constiuie doar un subiect de comercializare; 5,7% - nu ar trebuie expusă vînzării; 26,2% - este inapreciabilă din punct de vedere al preţului;

     Dragi colegi, rezultatele sunt, de-a dreptul, cutremurătoare! Numărul tinerilor care se îndepărtează de literatură continuă să sporească zilnic, ceea ce confirmă faptul că aceştia preferă lumea virtuală în detrimentul lecturii. Totuşi, generaţia noastră, îndrăznesc să afirm, nu este exclusiv polarizată, iată de ce ar fi binevenit să acţionăm pentru a cultiva în tineri dragostea pentru carte, fie şi cea electronică!

                                                                                                               

Cătălina Slivca

Read More

După-amiază literară (Lansarea antologiei "Casa Verde" la Bălți)

     După-amiaza zilei de 21 februarie 2013, a fost una de bun augur pentru tinerii iubitori de literatură ai Universitații Alecu Russo, pentru că, după mai multe încercări eșuate, din varii motive, în sfîrșit, într-o atmosferă restrînsă și calmă  a avut loc lansarea antologiei “Casa verde ” la care, pe lîngă tinerii antologați bălțeni  Valentin Balan și Virgil Botnaru au mai fost prezenți  și doi poeți Ion Buzu și Anatol Grosu, ultimul proaspăt cîștigator al premiului național Mihai Eminescu, pentru cartea sa de debut  “Epistola din Filipeni ”, ambii fiind prezenți în antologia „Casa Verde”.  Drept invitat, l-am avut şi pe poetul și prozatorul Dumitru Crudu, din inițiativa căruia a apărut acest volum.

      “Casa verde ” este rezulatul atelierului de scriere creativă, organizat în această vară de Dumitru Crudu la Trebujeni, Orheiul Vechi. Textele prezente în volum sunt scrise în cadrul acestui atelier de cei 16 tineri poeți și prozatori basarabeni selectați  în proiect și care pe parcursul șederii lor acolo, au fost  asistați de șase scriitori consacrați din Basarabia și din România: Anatol Moraru, Radu Vancu, Moni Stănilă, Simona Popescu, Sandu Vaculovski și, nu în ultimul rind  Dumitru Crudu.

Ion Buzu și Anatol Grosu

       Evenimentul a decurs  în spiritul ședințelor cenaclului Kontur și fiecare din cei prezenți au avut dreptul să vorbească despre această carte, s-a citit poezie, s-a vorbit despre carte, studentele facultății de Litere de la Bălți, Elene Cucoș și Irina Iliev au citit la această lansare cîte o cronică făcută cărții, binevenită în acest context, dîndu-i antologiei o mai mare pondere.
                           Valentin Balan 

Read More

TT Interviu Cristina Postoroncă: Mie îmi place, în general, independenţa, liniştea, libertatea de acţiune

Municipiul Bălţi se poate lăuda cu o numeroasă listă de elevi şi studenţi talentaţi, care i-au purtat faima în cadrul multiplelor concursuri naţionale şi internaţionale. Participantă la mai multe olimpiade de talie republicană şi internaţională, Cristina Postoroncă ar putea fi, cu siguranţă, plasată printre primele poziţii ale acestei liste!

Cristina este elevă în clasa a XI-a „D”, la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Bălţi. Are un caracter şi o personalitate de excepţie, iar ambiţia ei ne fascinează, iată de ce am decis că anume ea ar putea constitui un adevărat exemplu de „tînără motivată” pentru adolescentul de astăzi, sintetizînd concepţia ei despre „motivaţie” în interviul ce urmează.

TineriTrăsnet –Ce te motivează să depui din ce în ce mai mult efort zilnic?

Cristina Postoroncă –Cred că aş putea enumera, în acest context, o multitudine de motivaţii, şi totuşi, cea mai importnată rămîne dorinţa de-a dobîndi o anumită poziţie în ierarhia socială şi în ierarhia valorilor: însăşi ideea că „Trebuie să ajung undeva!” mă motivează! Totodată, sinceră să fiu, am trăit din toate timpurile necesitatea de a-mi răsplăti părinţii pentru titanica muncă pe care eu depus-o, pentru timpul pe care l-au investit în educaţia mea, pentru susţinerea, ajutorul şi grija pe care o manifestă zilnic faţă de mine şi fratele meu. Prin urmare, succesele mele sunt dedicate, în mare parte, părinţilor cărora le mulţumesc din suflet!

TT –Ai putea să ne descrii atmosfera de lucru ideală pentru tine?

CP –Mie îmi place, în general, independenţa, liniştea, libertatea de acţiune... cînd nimeni nu mă deranjează şi eu pot să-mi manifest personalitatea în modul cel mai discret!

TT –Care sunt pentru tine cele mai importante caracteristici ale muncii? 

CP –Muncă, în opinia mea, ar trebui să fie consecventă, perseverentă şi, nu în ultimul rînd, iubită! De cele mai multe ori, anume o muncă făcută din plăcere deschide oportuniţăţi de dezvoltare profesională şi de succedere în domeniul relaţiilor interpersonale!

TT –Care este cel mai semnificativ rezultat obţinut de către tine şi de ce?

CP –De-a lungul timpului am obţinut mai multe rezultate de care sunt mîndră, dar cele mai semnificative ar fi poziţia 67 la concursul internaţional de franceză Plume d’Or, 2012 şi menţiunea obţinută în cadrul Olimpiadei Internaţionale de Limbă şi Literatură Română din Baia Mare, România, 2012!

TT –Ce influenţă au limitele temporare care se impun din exterior asupra motivaţiei tale?

CP –Limitele au pentru mine un rol definitoriu, pentru că acestea mă mobilizează, mă determină să muncesc, să îndeplinesc toate sarcinile propuse în termenul stabilit. Deci prezenţa lor nu poate fi decît benefică!

TT –Ce crezi despre volumul de muncă în care eşti implicată momentan?

CP –Lunile februarie şi martie sunt, de vreo 3 ani (de cînd m-am angajat în olimpiadele municipale, republicane şi internaţionale), cele mai dificile avînd în vedere volumul de muncă în care sunt implicată. Acesta solicită multă dăruire de sine, timp, efort şi sănătate! Pe cît de plăcut nu ar fi, el îmi provoacă o anumită epuizare psiho-afectivă care se soldează cu relaţii tensionate cu membrii familiei, cu un regim neadecvat de muncă şi chiar o oarecare lipsă de organizare. Totuşi, sper să mă descurc şi să fac faţă cu brio concursurilor la care urmează să particip!

TT –Ai putea să menţionezi o situaţie în care a trebuit să depui un efort suplimentar pentru a realiza ceva?

CP –Da, o situaţie reprezentativă în acest sens ar putea fi pregătirea de olimpiada municipală de limbă şi literatură română din clasa a noua. Ţin minte că lucram zi şi noapte, necontenit asupra eseurilor şi comentariilor; citeam multă critică, multă lectură constructivă. Anume în acea perioadă le-am cunoscut opera lui Constantin Noica, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Eugen Ionesco, Emil Cioran, operă care m-a ajutat enorm să-mi dezvolt abilităţi şi atitidine critică faţă de tot ceea ce fac!

TT –Ce faci atunci cînd activităţile avansează prea lent?

CP –În astfel de situaţii, de cele mai multe ori, mă implic în activităţi de voluntariat sau frecventez cursuri, traininguri pentru a-mi folosi raţional timpul. Nu-mi place să mă plictisesc, de aceea caut mereu să fiu implicată în vre-un proiect: îmi place să învăţ ceva nou în fiecare zi!

TT –Ce ai învăţat din propriile greşeli?

CP –Propriile greşeli mi-au dat o foarte bună lecţie de viaţă! Am  învăţat că, pînă la urmă, omul îşi plasează necesităţile şi interesele personale mai presus de orice promisiuni sau angajamente; că oamenii sînt foarte diferiţi: nu toţi au simţul dreptăţii sau corectitudinii, că fiecare are priorităţile lui în viaţă şi de aceea trebuie sa fiu mai insistentă în faţa destinului, trebuie să îmi impun opinia, ba chiar şi personalitatea, pentru că nimeni nu o va face în locul meu!

TT –Care dintre activităţile realizate ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

CP –Bănuiesc că ceea ce urmează să spun ar suna cam straniu, dar pe lîngă toate premiile cîştigate la diverse concursuri şi olimpiade, cea mai satisfăcută am fost în ziua în care am terminat croşetarea unui bolerou a cărui tipar l-am inventat de sine-stătător şi pe care l-am purtat ulterior săptămîni în şir fiind foarte mulţumită de „opera” realizată!

TT –Cum crezi, care este cea mai bună metodă de a fi recompensată pentru un lucru bine realizat?

CP – Eu sunt un om cu picioarele pe pămînt! Recunosc că am devenit cam mercantilă în ultima perioadă, dar banii oricum reprezintă un aspect important în viaţa fiecăruia. În zilele noastre, fără un anumit capital este imposibil să te descurci. Iată de ce aş spune că aceştia, alături de respectul faţă de munca şi talentul meu, ar fi cea mai bună recompensă a unei activităţi realizate!

TT –Ce te face să fii mîndră de munca pe care o desfăşori?

CP –Relizările mele mă fac, pînă la urmă, să fiu mîndră de ambiţia şi perseverenţa de care dau dovadă atunci cînd mă angajez în ceva. Cu toate acestea, cunosc foarte bine limitele mîndriei şi nu obişnuiesc să-i permit să ascensioneze, transformîndu-se în orgoliu sau egoism.

TT –Suportul profesorilor are un rol important în munca  şi motivaţia ta? 

CP –Da, cu siguranţă un profesor obiectiv, înţelegător, cultivat, multilateral dezvoltat, care încearcă să-mi promoveze potenţialul are un rol determinativ în activitatea mea. De exemplu, de-a lungul participării mele la olimpiada de limbă şi literatură română, profesoara mea m-a susţinut enorm atît prin indicaţiile orientative date cît şi prin suportul psihologic oferit. Îmi place faptul că mă consideră un o persoană matură şi că are încredere în mine!

TT –În ce mod ai dori să dobîndeşti abilităţi noi?

CP –Consider că dobîndirea abilităţilor noi este foarte importantă! Omul şi, în general, resursele umane trebuiesc valorificate plenar, deoarece potenţialul lor este imens! Eu personal îmi dezvolt noi trăsături prin înscrierea în anumite organizaţii sau traininguri, prin angajarea în proiecte de voluntariat şi, desigur, prin comunicare, or anume ea deschide larg uşile perspectivelor de viitor!

TT –Te consideri o persoană de succes?

CP –La vîrsta la care mă aflu cred că nu pot să mă etichetez cu emblema omului de succes, dar dacă voi munci, sper în viitor să reuşesc să fiu demnă de acesată caracteristică!

TT –Unde te vezi peste cinci ani?

CP –Cel mai probabil, peste vreo cinci ani voi studia la universitate! Cred că voi alege facultatea de finanţe şi bănci, totuşi vara acesata intenţionez să mă decid definitiv referitor la facultatea la care voi aplica. Sper să fiu ultima decizie, pe care o voi respecta şi o voi îndrăgi pentru totdeauna!

Interviu realizat de colaboratorul TT,
Cătălina Slivca

Read More

The Digest: Tinerii europeni trebuie să aibă pile, nu diplome, pentru a obține un job

dunceacademy.com

În timp ce criza din Europa se adîncește tot mai mult, milioane de tineri rămîn fără viitor din cauza obiceiului practicat în țările latine, de a angaja "pe pile", în ciuda aptitudinilor sau educației.
Potrivit Business Insider, care citeaza Associated Press, această practică dăunează foarte mult economiei, deoarece blochează tinerii cu adevarat talentați să aibă performanțe din ce în ce mai bune și constribuie la stagnarea tărilor din sud.

"Nu contează ceea ce știi să faci, ci pe cine cunoști", a declarat o tînără șomeră din Italia, care a terminat două mastere și se pregătește de doctorat.

Relațiile pe care le ai reprezintă, în majoritatea cazurilor, biletul către un loc de muncă sigur, susțin experții, care au observat că fără acestea, șansele unei cariere de succes este aproape zero.

"În Statele Unite, conteaza și pe cine cunoști, însă pe ei îi interesează și ce știi sa faci. În Italia, nimănui nu-i pasa de competențe și merite", a precizat rectorul Universitatii Politehnice din Ancona, Marco Pacetti.

Potrivit publicației citate, aceste practici sunt extrem de des întalnite și în tări precum Spania, Grecia sau Marea Britanie.
                                                                                                                                                                            ziare.com 

Read More

Upside Down

Cu toate că poate mi-a cam trecut vremea, nu mi se pare un lucru reproșabil s-o mai dau uneori în mintea unui adolescent visător. În acele momente, înca, cred cu fermitate că undeva în lumea asta există o Alba ca Zăpada, care hrănește în fiecare zi cu mere un unicorn, ce se apropie de dînsa în orele somnoroase ale dimineții, cred că există, undeva în esența lucrurilor, o margine de lume în care El și Ea își fura unul altuia pe furiș săruturi de pe claviculă, cred în piticii din poveste, care țin ulcioare cu galbeni de aur, stralucitori, cred că dincolo de toate există undeva iubire în stare pura. Vă asigur că nu am băut nimic înainte să scriu aceasta cronică, vă spun doar că așa cum stau lucrurile. Dacă, încă, nu v-am făcut curioși, și dacă tu, cel care citește acum rîndurile acestea, ai momentele tale cînd te complaci în propriile stări latente de visare, cred că o să-ți placă și următoarea peliculă.

Regizorul și producătorul argentinian, Juan Diego Solanas, ne deschide încet ușile către un univers fantastic, magic, în care exista două lumi: Lumea de Jos și Lumea de Sus. Fiecare dintre aceste lumi are propria ei forța de gravitație și sunt apropiate una de alta. Trebuie să mai spun că Lumea de Jos este una săracă în care cerul  gri și ploilele, aidoma celor londoneze, sunt niște fenomene cu care locuitorii s-au obișnuit deja. Lumea de Sus, în schimb, e una prosperă, mai toți sunt bogați acolo. Cu toate acestea Lumea de Sus este într-o permanentă dependență de ''materia inversă'' venită din cea de Jos. Această orînduire a lumilor și caracteristicile acestora ne duce cu gândul la categoriile sociale care există, și în una din care fiecare din noi se regăsește aici, pe pământ. Spun asta pentru că în filmul nostru nu e vorba de pământ, iar personajele, oricât de asemănătoare nu ne-ar părea, nu sunt oameni. La o primă vedere, aceste două lumi nu ar avea nimic în comun.

Dar ce te faci cînd doi tineri, Adam și Eden, el- din Lumea de Jos, ea- din Lumea de Sus, se îndrăgostesc unul de celălalt? Ce te faci cînd iubirea adevărată, acel lucru pe care nu-l vedem, acea forță de neimaginat tinde să apropie cele două lumi pînă la imprevizibil, chiar dacă există niște reguli stricte în ceea ce le privește.

Povestea celor doi începe la altitudine, pe două stânci, sau munți dacă vreți, singurele cele mai apropiate puncte dintre cele două lumi, în care aceștia își dădeau întâlnire. Treptat, evenimentele se precipită. Din anumite cauze, Eden capătă o traumă la cap, în urma căreia survine amnezia. După acest fapt, pentru ani buni, ea nu-și mai amintește de Adam. De cealaltă parte, Adam o crede pe Eden moartă în tot acest timp, până într-o zi, când realizează că ea trăiește undeva în Lumea de Sus. Aici începe și partea cea mai interesantă din film. Adam pornește în căutarea ei. O găseşte la Transworld, o corporaţie, ce face legătura dintre cele două lumi. O să mă întrebați acum care e modul în care Adam a învins gravitatea propriei lumi, și a reușit să fie atras de cealaltă lume. Ei bine, oricît de aiuristic nu ar părea, există un fel de pudră roz, produsă de niște albine de aceeași culoare, cu care Adam poate să lupte împotriva gravitaţiei şi a condiţiei sale şi să îşi urmeze obsesia. Nu lipsesc din film nici momentele de-un molipsitor amuzament, dar nici cele de-o înduioșătoare sensibilitate.

       

Kirsten Dunst, actrița devenită celebră datorită primelor trei filme din seria Spider-Man, o interpretează fără reproș pe Eden. Adam este jucat  de Jim Sturgess, un actor mai puțin cunoscut, pe care-l puteți vedea în alte pelicule de referință ca One Day sau Cloud Atlas. Ecranizarea, după cum am menționat mai sus, este fantastică, o realizare superbă la nivel de efecte vizuale (apa care curge în sus, sau momentul în care Adam cade în sus, dintr-un ocean în altul), ne conving încă odată că noile tehnologii sunt benefice cinematografiei.

        
Filmul lui Solanas e străbătut de acest soi de sensibilitate desuetă, care poate fi confundată cu siropul, asta dacă te raportezi la lumea care te înconjoară. Fără a fi perfect (prea multe idei încolţesc fără a fi duse la capăt, şi finalul abrupt îi taie elanul), Upside Down e o surpriză plăcută, venită de nicăieri. Sau de deasupra; ca şi Kirsten Dunst, care pare din altă lume. Lucru curios tocmai datorită faptului că Juan Diego Solanas e un regizor relativ necunoscut prin cercurile selecte de la Hollywood.

Poate că e greu să asimilezi un film dintr-o cronică, mai ales când este vorba despre unul plasat într-un univers magic, în care anumite lucruri își ies din ordinea naturală. Poate că pare lipsit de sens tot ce am spus eu mai sus, dar dacă ai chef să visezi fără ca să închizi ochii, dacă vrei să te simți din nou ca un adolescent îndragostit pâna peste urechi, dacă vrei să guști din deliciul unei ecranizări romantice, nu îţi va fi greu să asimilezi ce îţi propune Upside Down.  

                                                                                                             

Dumitru Gheras

Read More

Nimeni nu poate sări peste umbra lui...

   “-Nimene nu poate sări peste umbra lui...

-Ce vrai sa spui cu asta?

          -Spun şi eu o vorbă pentru cei care au urechi de auzit…”

( Baltagul de M. Sadoveanu)

Această frază, îmi răsună în minte de ceva vreme…

Dacă mă pierdeam prin gînduri, vise, aspiraţii şi neîmpliniri, vizavi de faptul cine vreau sa fiu şi ce vreau să fac cu adevărat?! Acum, chiar nu mai pun la îndoială, iubesc ceea ce fac  cu toată fiinţa mea şi asta am înţeles în cadrul practicii! Acest stagiu de practică, m-a maturizat prin responsabilităţile pe care mi le-am asumat, este o experienţă frumoasă, cea mai grozavă din viaţa mea! Emoţiile sunt duble pentru că sunt acasă, de două ori acasă...Îmi promovez practica în cadrul Liceului Teoretic „Ion Creangă” din oraşul Soroca, oraşul meu natal şi liceul pe care l-am absolvit acum patru ani, fiind prima promoţie de liceeni.

Pentru profesorii de aici, eu sunt eleva-profesoară şi asta mă face nespus de  fericită. Fiecare zi, este o nouă lecţie pe care o dau și-o primesc, o experienţă de învăţare cu numeroase benefici şi surprize. Am o deschidere mare faţă de elevi şi ei simt asta, încerc să-i fac să se simtă liberi, descătuşaţi, să fie ei înşişi...asta le-o repet lor şi mie totodată.  Am întîlnit aici oameni de-a dreptul speciali, sunt oameni ce mă susţin şi mă ghidează, nu pot să nu menţionez numele profesoarei Ludmila Ţurcan şi să-i multumesc încă o dată cu această ocazie. Elevii mei, eu îi numesc astfel, pentru că sunt nespus de ataşată de ei, sunt cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai dragi sufletului meu...

Chiar nu pot reda în cuvinte ce simt, acum cînd scriu eu nu mai sunt aici, sunt acolo în faţa elevilor, sau printre ei şi mă las plimbată prin lumi diferite ale ideilor şi ale cuvintelor, sunt atît de diferiţi, cu energii specifice, cu moduri inedite de a privi lucrurile, cu toată dragostea pe care ştiu să ţi-o ofere necondiţionat... Sunt atît de delicioase aceste momente şi nu mă mai satur de ele...

Sunt îndrăgostită pînă peste urechi de tot ceea ce înseamnă filologie, mă-n chin cu pietate în faţa profesorilor bălţeni care au cultivat în mine acest sentiment frumos!       Felicia Pînzari

Read More